Lepiota castanea | |
---|---|
![]() | |
Genul Lepiota, specia L. castanea | |
Clasificare științifică | |
Domeniu: | Eucariote |
Regn: | Fungi |
Diviziune: | Basidiomycota |
Clasă: | Agaricomycetes |
Ordin: | Agaricales |
Familie: | Agaricaceae |
Gen: | Lepiota |
Specie: | L. castanea |
Nume binomial | |
Lepiota castanea Quél. (1881) | |
Sinonime | |
Modifică text ![]() |
Lepiota castanea (Lucien Quélet, 1881) din încrengătura Basidiomycota în familia Agaricaceae și de genul Lepiota[1][2] este o specie saprofită de ciuperci letale. O denumire populară nu este cunoscută. Soiul trăiește în România, Basarabia și Bucovina de Nord, nu prea răspândit, de la câmpie la munte, pe sol preferat bogat în nutrienți, numai rar solitar, preponderent în grupuri, în păduri de conifere, foioase și mixte, sub fagi și molizi, la marginea lor și a drumurilor, dar, de asemenea, prin parcuri și grădini, adesea pe lângă tufe de mure și urzici, chiar și pe un așternut de frunze sau ace. Timpul apariției este din (iunie) iulie până în noiembrie.[3][4]
Numele binomial a fost determinat drept Lepiota castanea de renumitul micolog francez Lucien Quélet în volumul 9 al jurnalului științific Comptes Rendus de l´Association Française pour l´Avancement des Sciences din 1881,[5] fiind și numele curent valabil (2020).
Taxonul pentru specia Lepiota ignicolor, descris de cunoscutul micolog italian Giacomo Bresadola în volumul 2 al operei sale Fungi tridentini novi vel nondum delineati et iconibus illustrati (scrisă în limba latină) din 1892,[6] este văzut de Index Fungorum sinonim al speciei aici descrise,[1] dar majoritatea autorilor precum comitetul de nomenclatură Mycobank[7] o desemnează drept soi independent.
Toate celelalte denumiri sunt acceptate sinonim, dar, nefiind folosite, sunt neglijabile.
Epitetul este derivat din cuvântul latin (latină castaneus=castaniu).[8]
Lepiota castanea poate fi confundată cu alte specii ale genului preponderent otrăvitoare sau chiar letale, cum sunt de exemplu: Lepiota boudieri,[14] Lepiota brunneoincarnata (letală),[15] Lepiota clypeolaria,[16] Lepiota cristata,[17] Lepiota eriophora (miros aromatic, de ciuperci),[18] Lepiota felina,[19] Lepiota helveola[20], Lepiota hystrix (necomestibilă),[21] Lepiota ignivolvata (comestibilă),[22] Lepiota kühneri (letal)[23] + imagini, Lepiota lilacea,[24] Lepiota magnispora,[25] Lepiota ochraceofulva (suspectă, probabil otrăvitoare),[26] Lepiota perplexa,[27][28] Lepiota pseudolilacea sin. Lepiota pseudohelveola (letală),[29] Lepiota subincarnata (letală)[30] sau cu Cystoderma amianthinum (comestibil),[31] Cystoderma carcharias (necomestibil),[32] și Cystodermella cinnabarina (comestibilă).[33]
Deși nu de mărime semnificativă, ciuperca apare destul de atractivă datorită mirosului și gustului plăcut, fiind însă letală, pentru că conține α-amanitină în doze mari care cauzează așa numitul sindrom faloidian, provocând astfel, chiar ingerată doar în cantități mici, intoxicații grave și daune organice, în special ale ficatului. α-Amanitina diferă în structura ei numai în azotul amidic a reziduurilor de asparagină de β-amanitină, iar de γ-amanitina doar într-o grupare hidroxilă. Aceștia sunt, de asemenea, compuși solvabil în apă, rezistenți la căldură, care nu pot fi distruși în tractul gastrointestinal uman și blochează formarea de proteine noi în celule de aceeași eficacitate. Aceasta înseamnă că α-amanitinele, împreună cu cele β- și γ precum altelor, contează cu drept ca ingredientele active cele mai periculoase care apar în mod natural.[34] Doza letală de amanitină la om este de 0,1 miligrame pe kilogram de greutate corporală, pentru o persoană de 70 kilograme adică aproximativ 7 miligrame. Această cantitate este conținută în mai puțin de 35 de grame de ciuperci proaspete.[35][36]
Primele simptome provocate de amanitină sunt de natură gastrointestinală care includ greață severă precum diaree și vărsături violente. Ele apar de obicei numai 8 până 12 ore după consum, uneori abia după 24 sau chiar 48 de ore. În toate cazurile este prea târziu de a mai interveni în mod eficient, de exemplu prin pomparea stomacului. Simptomele se pierd în timp de două-trei zile, pentru a dezvolta apoi aproape mereu, aproximativ cinci zile după ingerare, o insuficiență hepatică completă (coma hepaticum) dar și o insuficiență renală precum deteriorarea pancreasului și a inimii sunt posibile.[35] Astăzi se face o transfuzie cu antidotul Antanamid,[37] câștigat din Amanita phalloides care conține această substanță în cantități mici. Din 1977 substanța este produsă artificial.[38] De asemenea se tratează cu preparatul Sibilin, în lipsă de acesta cu penicilina G. Dacă tratamentul ar fi fost zadarnic, speranța unei persoane infectate rămâne doar în transplantația unui ficat.[39][40]